Poezia de marţi - Ştefan Ciobanu

și ne iartă iubirile noastre

iubesc umărul ei favorit în formă de bec spart
ancorat de breteaua furoului

în timp ce afară se claxonează ca într-o zestre
şi plouă cu pânze peste oraș de atâta timp
  
îi urmăresc șira spinării 
cum urcă spre ceafă 
un șir indian de melci în căutare de lumină

mă sperie tare că am ajuns la punctul când ne putem descrie perfect
matematic geometric și estetic
-chiar simbolic- 
lacrimile
nici un cocoș nu ne mai cântă sub camera de hotel

pereții sunt umflaţi de umbre care pot să spună mii de povești colorate
personajele piesei sunt încă pe hol îi aud cum își scutură încălțările de tavan
așteaptă magicianul să-și termine pe mine numărul  cu ferăstrăul
*
cum poți dormi aici sub copacul acesta dreptunghic?
cu pictorul privindu-ne din dreapta sau mai de departe?
acum când suntem protagoniștii nuzi ai tabloului?

buzele mele încă mirosind a vopsea
umblă după trupul tău alături de viermi
la amiază abia
conform regulamentului interior
vor primi și ele vizite de la străini (abia aştept)

umbra ta are forma unui băț ars de chibrit
ca un ochi care a plâns până i s-a scurs irisul

nu mai avem nici măcar o pasăre sub unghie
nici măcar o ușă pe găt unde te sărutam până îți revenea glasul de copil
pe corp ne-a desenat mașinile de pe autostradă
şi nu te mai pot îmbrăţişa
mai ales că observ cum mângâi în somn
fumul țevilor de eșapament

cum poți dormi 
când se apropie cu pensula plină ochi 
prin fereastra din copită?
*
priveam norii cu obrazul suflecat
-asta zic și eu transparență-
apoi ei ne încercau tâmplele cu limba ca pe clopote 
veniți să beți lumină din pipeta de aur! auzeam 

tu mă învățai cum să dau soarele prin nisip ținându-l de gaică
în momentele noastre pure construiam un cearșaf din cărămizi
și făceam schimb de brațe cu tot cu umeri
hai să alegem un instrument care să devenim am mai apucat să ne spunem
și a bătut timpul la ușă cu morți
*
pe câmpia întinsă
sub norii cât niște munți
un iepure stă cu urechile ciulite
gata să fugă dacă este cazul în toate direcțiile deodată
ca o explozie 
*
azi noapte a venit la mine un tip
ținea  o foarfecă la spate cu care s-a eliberat dintr-o carte 

iubirea vine murind
îmi tot repeta în timp ce mergea pe șosea alături de mine
scrumul de la țigara lui nu cădea neam se mărea împingând ca un tac luna 
era posibil să fi fost un mort întins pe o masă și nimic mai mult

Francis Picabia, Olga, 193

dar el mă apăra totuși cu umbrela de mașini