Convoi de tăcere - autor Ştefan Ciobanu
Poetul Ştefan Ciobanu, câştigătorul mai multor premii, a
reuşit să se impună în poezia contemporană prin stilul său deosebit, un stil
care nu este la îndemâna oricui.
Versurile sale au influenţe suprarealiste, creaţiile lui aducând un aer nou, penetrabil pentru
lectorul cu deschidere către modern. Amintesc faptul că Ştefan Ciobanu este
implicat în viaţa literară românească, activitatea sa ramificându-se pe
mai multe planuri: apariţii editoriale în reviste literare – Dacia Literară; Luceafărul; Vatra; România
literară; Poezia; Convorbiri literare; Dunărea de
jos; Citadela; Actualitatea literară;Cetatea Culturală; Oglinda
literară; Climate literare etc.- membru activ pe site-uri de profil (agonia,
bocancul literar, unde este şi editor, hermeneea, etc.); Poezii editate în
antologia Virtualia - Iaşi, 2011, Antologia Artgothică 2011 - Sibiu,
2011, Ca la o linie de start - Timişoara, 2007.
Este autorul a două volume de poezii ,,aliona’’, publicat
în Bucureşti, 2007 (debut editorial) si ,, Convoi de tăcere’’, publicat la Iaşi, 2009.
Am intrat în posesia volumului de versuri - ,,Convoi
de tăcere’’- un volum cu o configuraţie aparte şi conţinut care nu lasă loc comentariilor
negative. Cartea este structurată pe
patru capitole - eu, tu , el, ea - şi se remarcă printr-un joc de cuvinte, cu
sensuri profunde, în spatele cărora se
află un actor care-şi joacă bine rolul.
Astfel trăim amintirea copilăriei, inocenţă lăsată în
braţele timpului, o trecere spre maturitate care lasă în urmă imaginea bunicului,
a soldăţeilor care trec ,,în coloană/sub framul obez’’…chipul mamei/(care)
trece în lingura cu supă’’, nerostitul ,,creşti naibii creşti… somnul ca o
mobilă pe care nu se aşterne praf’’, genunchii roşii ,,ca doi sori la
asfinţit’’, rugăciunea ,,înger îngeraşul meu’’, toate acestea reprezentând
cutia Pandorei, în care sunt încuiate trecutul,
copilăria.
O altă tematică bine conturată în lirica lui Ştefan
Ciobanu, pe lângă cea a copilăriei, este tema trecerii de la adolescenţă, la
maturitate. Extrapolând semnificaţia discursului liric, putem afirma că
versurile lui reprezintă lumea în care trăim, o lume în care se evidenţiază un
ansamblu de trăsături ce compun viziunea despre viaţă, într-un limbaj care-l
particularizează. ,,cana galbenă… cât o fântână…periuţa de dinţi/ cu zâna
măseluţă/ ascunsă în ea… scrisorile ei/ împachetate frumos…momentele acelea/
când simţi nevoia / să primeşti o basculă de aer proaspăt…’’ toate aceste
elemente construiesc un întreg, o formă de manifestare, armonie sufletească, interpretată
de actorul care joacă rolul tânărului de treizeci de ani, vârstă importantă pentru bărbatul ce refuză
să renunţe la puritatea sufletului de copil, rămas în subconştient, ca religia
în inima unui credincios. Impresionantă s-a dovedit a fi poezia ,,viaţa mea’’,
unde trecerea timpului marchează imagini episodice din viaţa auctorială,
asemenea unui film, la realizarea căruia
se face un montaj bine ales - ,,copilăria … era o adevărată poartă prin care
intra viaţa’’, adolescenţa i se ,,înfăşura în jurul gâtului ca un fular/…
mîinile se depărtau de zona inimii/ tălpile deveniseră urma uriaşă plină cu
apă/…’’ în care sărea dorind să ,,stropească cerul’’, este perioada în care
cunoaşte oameni noi, învaţă de la ,,lucrurile pe care nu le-a avut,'' îşi pune dorinţe ,,dezlegate la
şiret’’ iar inima, spune autorul, o pune
,,la zid’’, marcând ,,cu cretă cât a mai crescut’’. Adolescenţa conferă
sentimentul împlinirii prin intensitatea trăirilor care converg către o iubire
puternică ce creează sentimentul zborului - ,,când făceam dragoste/ hainele
mele pur şi simplu zburau prin cameră/
în stoluri amestecându-se cu ale ei/ formând o pastă care am aflat că se cheamă
noapte…’’. Ultima parte este o revenire la varsta de treizeci de ani, barbatul
puternic ale cărui temeri dezvăluite în adolescenţă ,,stau pe el ca nişte ace
de brad’’, este speriat că umbra lui
,,nu se aşază pe nimic’’. Finalul este apoteotic, devoalează spiritul singuraticului, a celui împăcat cu
sine, dornic în a-şi găsi motivaţia pentru o viata în doi.
,,Sorin’’, cum numeşte
poetul soarele, este un element des întâlnit în
creaţiile lui. Personificat i se
adresează deschis, ca unui prieten, creând în acest fel o punte de legătură
între celest , oniric şi teluric, între dorinţă şi păcat, lumină şi pâclă
existenţială - ,,trec prin cimitir
deseori precum/sorin(aşa îi zic eu la soare) pe cer’’(e prea devreme să fie
azi).
În poezia ,,acatist’’,
soarele este prezent sub forma unei dorinţe - ,,mama te mângâia pe păr la
culcare mâna ei se mânjea de sorin (cum îi spuneai tu la soare încă de pe
atunci că îţi doreai un frate)...’’.
Aş vrea să mă opresc în
mod special la poezia ,,acatist’’, o complexitate de trăiri şi imagini
puternice, transcendentale, care surprind prin diversitatea ,,canonică’’,
transformată ingenios în condac şi icos, laude aduse vieţii, bucuriei de a
trăi, de a iubi, un imn care preaslăveşte senzualitatea iubitei şi sentimentele
stârnite de prezenţa acesteia, o odă a bucuriei cu mare încărcătură emoţională.
Limbajul folosit este interesant prin asocierea cuvintelor sfinte, preluate din
acatist, cu expresii colocviale, un limbaj neaoş, amalgam de dorinţe-
îndemnc ătre iubită - ,,Bucură-te iubito cea care ai în loc de sfârcuri doi ochi
de înger/ Bucură-te iubito că ţie nu-ţi mai răsare noaptea de sub pat/
Bucură-te iubito cea frumoasă ca miezul unei rodii/Bucură-te iubito ca şi când
ai deveni Duminică’’. Cea de-a şaptea zi semnifică apogeul bucuriei femeii de a
exista în viaţa îndrăgostitului, precum o zi de sărbătoare permanentă. Întregul
acatist reprezintă un zbor, un joc de
trăiri şi imagini care vin din trecut - ,,Îmi este dor de cârligele bunicii
care ţineau dimineaţa agăţată de sârmă...Învăţătorul meu este cerşetorul
dimineţii care-şi caută mîinile sub pietre’’- şi se sparg în prezent -
,,Cititul doar decupează din norii de hârtie forme fără lesă şi când/ mergi
prin pădure singurul lucru prin care te deosebeşti de copacii din jur este
inima răsucită în piept ca o ţigară în scrumieră...’’- precum valurile
furioase, la mal, după o noapte furtunoasă. Imagini suprarealiste, trecut şi
prezent, alcătuiesc un poem remarcabil, Ştefan Ciobanu deţinând aici arta de a
clădi un concern de sentimente, de trăiri profunde, realizate cu originalitate,
naturaleţe. Reuşeşte să aducă un stil nou în poezia contemporană prin ineditul
imaginar, suprarealist - ,,Când va veni el în pieptul tău va începe să crească
o girafă şi te vei trezi cu capul în nori fericită inima deja la regim va
semăna cu un cântec de fluier...’’.
,,Convoi de tăcere’’
reprezintă un montagnes-russe de trăiri
şi imagini care te ridică şi te coboară cu mare viteză, într-o simbioză a
suprarealismului secondat de realitate, dăruindu-ţi o lume specială, în care-ţi
doreşti să rămâi, o lume permisibilă în care totul este admis, indiferent de
aparenţa ireală, totul se încadrează într-o normalitate din care faci parte, o
altfel de lume pe care o descoperi doar citind versurile lui Ştefan Ciobanu.
Portet radiofonic - Sorin Teodoriu, omul care a câştigat pariul cu prietenia.
C&M
0 cârcoteli:
Trimiteți un comentariu